[rolul teoriilor implicite ale inteligenței în situațiile de învățare]

majoritatea studiilor au încercat să explice dificultățile școlare analizând factorii intelectuali care duc la eșecul școlar. Cu toate acestea, pe lângă capacitățile instrumentale, autorii recunosc și rolul jucat de alți factori, cum ar fi motivația. Mai precis, teoria motivației realizării își propune să determine factorii motivaționali implicați în situațiile de realizare atunci când elevii trebuie să-și demonstreze competențele. Această paradigmă atribuie un loc central credințelor pentru a explica comportamentul copiilor în situații academice. Potrivit lui Dweck, se pare că credințele despre natura inteligenței au un impact foarte puternic asupra comportamentului. Aceste teorii implicite ale inteligenței creează un sistem de sens sau un cadru conceptual care influențează interpretarea individuală a situațiilor școlare. Astfel, o teorie a entității inteligenței este credința că inteligența este o trăsătură fixă, o calitate personală care nu poate fi schimbată. Studenții care subscriu la această teorie cred că, deși oamenii pot învăța lucruri noi, inteligența lor de bază rămâne aceeași. În schimb, o teorie incrementală a inteligenței este credința că inteligența este o calitate maleabilă care poate crește prin eforturi. Identificarea acestor două teorii ne permite să înțelegem cunoașterea și comportamentul indivizilor în situații de realizare. Multe studii efectuate în domeniul academic arată că studenții care dețin o teorie a inteligenței entității (adică consideră inteligența ca o calitate stabilă) au o tendință puternică de a-și atribui eșecurile unei trăsături fixe. Este mai probabil să-și învinovățească inteligența pentru rezultatele ne-gative și să atribuie eșecuri capacității lor intelectuale proaste. În schimb, studenții care dețin o teorie incrementală a inteligenței (adică consideră inteligența ca o calitate maleabilă) sunt mai predispuși să înțeleagă aceleași rezultate ne-gative în termeni de factori specifici: ei le atribuie lipsei de efort. Acest accent diferențiat pe trăsături versus mediatori specifici, la rândul său, favorizează reacții diferite la evenimente negative. Mai multe studii au arătat că teoreticienii entității inteligenței sunt mai predispuși decât teoreticienii incrementali să reacționeze neputincioși în fața eșecului. Nu numai că sunt mai predispuși să facă judecăți negative despre inteligența lor din eșecuri, dar și mai predispuși să arate efecte și comportamente negative. Acest model de răspuns neajutorat este influențat de lipsa de persistență și de scăderea performanței. În schimb, teoreticienii incrementali, care se concentrează mai mult pe factorii comportamentali (de exemplu, efortul, strategiile de rezolvare a problemelor) ca cauze ale rezultatelor negative ale realizării, tind să acționeze asupra acestor mediatori. Ei încearcă mai mult și dezvoltă strategii mai bune și continuă să lucreze. Unii autori au tendința de a considera teoriile implicite ale inteligenței ca o dispoziție sau o dimensiune stabilă. Dar în ultimii ani, mai multe studii au arătat că teoriile oamenilor nu sunt trăsături fixe; sunt credințe care pot fi influențate. Aceste studii au sugerat, de asemenea, că elevii folosesc cele două tipuri de credințe și că contextul determină alegerea dintre cele două tipuri de teorii. Potrivit acestor autori, starea psihologică a elevului depinde de factori de dispoziție, dar și de factori situaționali. Astfel, mai multe studii au încercat să demonstreze că este posibil să se modifice experimental teoriile implicite ale inteligenței și cognițiile și comportamentele ulterioare prin modificarea factorilor situaționali. Mai multe studii au demonstrat că a fost posibil să se determine studenții să adopte una dintre cele două teorii ale inteligenței, prezentându-le un articol științific care a susținut convingător fie o entitate, fie o viziune incrementală a inteligenței. Rezultatele au arătat că participanții care au primit inducția teoriei entității au prezentat mai multe dovezi ale unei reacții neajutorate la eșec. Aceste studii arată că unele dintre judecățile și reacțiile asociate teoriilor implicite pot fi induse experimental prin manipularea teoriilor participanților. Cu toate acestea, în contextul dificultăților școlare, au fost efectuate doar câteva lucrări. Credem că modelul motivației realizării ne-ar permite să înțelegem mai bine comportamentele neadaptate care generează eșec și excludere școlară. Într-un studiu, cercetătorii au demonstrat că copiii cu tulburări mintale sunt mai puțin susceptibili decât alți copii să dețină o teorie incrementală a abilităților lor intelectuale. Alte studii au demonstrat că teoreticienii entității își interpretează rezultatele proaste în funcție de nivelul lor de inteligență globală, judecând negativ abilitățile lor globale („cred că sunt prost”). Este interesant de observat că acești studenți fac aceleași atribuții ca și studenții depresivi. Aceste rezultate relevă necesitatea de a determina sistemele de credințe în cadrul populațiilor cu anxietate sau simptome depresive pentru a caracteriza profilurile lor motivaționale. Într-adevăr, credem că aceste simptome contribuie la modificarea teoriilor implicite ale inteligenței și a naturii realizării scolastice ulterioare. În cele din urmă, credem că este inte-restant să demonstrăm efectele motivaționale pozitive ale inducției experimentale a teoriei incrementale. O serie de studii au arătat că teoriile copiilor despre inteligență induse expe-rimental vor influența tendința lor de a persevera în fața eșecului. La fel ca și copiii care se dezvoltă în mod normal, copiii cu tulburări mintale au fost mai predispuși să prefere activități provocatoare și să raporteze niveluri ridicate de interes-plăcere atunci când sarcina a fost prezentată ca una care poate fi îmbunătățită. Aceasta sugerează că, deși copiii cu dificultăți sunt pesimiști în ceea ce privește îmbunătățirea capacităților lor intelectuale, dacă o nouă sarcină este introdusă într-un mod care evidențiază posibilitatea auto-îmbunătățirii (teoria incrementală), atunci vor urmări provocarea într-o manieră adaptativă (perseverență puternică, plăcere și interes important). Aceste rezultate sunt foarte inte-odihnă. Într-adevăr, evidențierea unei teorii incrementale a avut un efect motivațional pozitiv asupra comportamentului în situații de realizare. În plus, toate aceste rezultate pot deschide, de asemenea, mai multe perspective interesante pentru tratamentul dizabilităților de învățare. Rezultatele ar trebui să conducă la planificarea programelor de terapie cognitivă pentru a modifica credințele care stau la baza comportamentelor de realizare neadaptate ale copiilor și adolescenților în eșecul școlar.